Ne-am cunoscut pe strada fară nume!

 Nu mai ţin minte ce zi a săptămânii era şi nici nu îmi pasă. Era o zi de toamnă, una dintr-acelea în care abia-mi puteam scoate mâna din buzunar fără să simt cum aerul rece mă cuprinde. Era o zi în care alarma de la ceas îmi sunase de cel puţin zece ori cu „Blitzkrieg Bop” (Ramoooones!!) fără să mă facă să mă ridic din pat. Uitându-mă la ceas şi văzând că sunt în întârziere, am decis să merg să-mi cumpăr o cafea cu lapte şi să pornesc pe jos spre liceu pentru că nu aveam chef să merg cu autobuzul, mai ales că se împlineau toate condiţiile, cel puţin meteo, ca lumea să se-nghesuie în RATB. Făcusem o alegere bună să îmi iau cafeaua şi una şi mai bună: să evit aglomeraţia. Deja începusem să mă simt mai bine, singura problemă fiind, în continuare, faptul că întârziam, dar eram liniştit. Ceva mă liniştea: ori lipsa de somn din cauza căreia simţurile mele nu puteau funcţiona corect, ori strada, acoperită de frunzele pomilor ce vara o fereau de soare şi iarna de ninsorile neîncetate, pe care ajunsesem. Am stat puţin să caut cu privirea plăcuţa pe care să fie scris numele străzii, dar nu am găsit-o. Parcă nimeni nu ar dori să-i cunoască numele. Mai fusesem pe strada asta. De multe ori şi nu îmi amintesc să fi văzut vreodată, chiar întâmplător, plăcuţa pe care o căutam acum cu atâta curiozitate. Aici ţi-am văzut pentru prima oară ochii verzi. Tu mi-ai zâmbit şi eu ţi-am zâmbit înapoi. Erai grăbită, iar eu eram în întârziere. Acolo ne-am întâlnit prima oară, pe strada fără nume.

  P.S. Am întârziat!!