Încercare

Aceeași muzică pe care o ascult tot timpul când sunt trist. Aceeași întotdeauna. Sunetul clapelor îmi răsună în timpane și-l las să mi se întipărească în suflet, să-mi imprime candoarea notelor pe conștiință; îl las să-mi mursece inexorabil gândurile și tinerețea în speranța de a uita totul. Vreau să știu din nou cine sunt. De mult timp pare că-s pierdut și pare că port un gol în mine ce-mi absoarbe sentimentele. Nu mai simt nimic. Vidul imanent este tot ceea ce am pe lângă un suflet târât în cerneală ce-și caută doar cele mai potrivite cuvinte să-ți spună, poate, cel mai simplu lucru din lume, dar niciodată nu reușește. De departe, altitudinea la care se ridică frumusețea ființei tale este mult prea mare pentru a o atinge și a o aduce în sfera profanului prin niște simple cuvinte. Nici nu cred că există cuvintele în cauză, găsirea lor fiind doar o altă încercare stângace de a desface nodul gordian.

           

N-am știut să explic mai bine, sper doar c-ai înțeles. Știi că niciodată nu m-am priceput la cuvinte...
E 3 dimineața, beau vin și mă uit pe geam cum ninge. S-ar putea să scriu sub o mică influență bahică, dar influența cea mai mare asupra vorbelor înșirate aici o are încă, chiar și acum, gândul tău ce mă cuprinde așa cum ar fi trebuit eu să te cuprind.

P.S. „Poate că sunt anost, ce-a fost, a fost, dar am vrut să știi cum n-am știut iubi.”
P.S.2  5:20