Ne-am cunoscut pe strada fară nume!

 Nu mai ţin minte ce zi a săptămânii era şi nici nu îmi pasă. Era o zi de toamnă, una dintr-acelea în care abia-mi puteam scoate mâna din buzunar fără să simt cum aerul rece mă cuprinde. Era o zi în care alarma de la ceas îmi sunase de cel puţin zece ori cu „Blitzkrieg Bop” (Ramoooones!!) fără să mă facă să mă ridic din pat. Uitându-mă la ceas şi văzând că sunt în întârziere, am decis să merg să-mi cumpăr o cafea cu lapte şi să pornesc pe jos spre liceu pentru că nu aveam chef să merg cu autobuzul, mai ales că se împlineau toate condiţiile, cel puţin meteo, ca lumea să se-nghesuie în RATB. Făcusem o alegere bună să îmi iau cafeaua şi una şi mai bună: să evit aglomeraţia. Deja începusem să mă simt mai bine, singura problemă fiind, în continuare, faptul că întârziam, dar eram liniştit. Ceva mă liniştea: ori lipsa de somn din cauza căreia simţurile mele nu puteau funcţiona corect, ori strada, acoperită de frunzele pomilor ce vara o fereau de soare şi iarna de ninsorile neîncetate, pe care ajunsesem. Am stat puţin să caut cu privirea plăcuţa pe care să fie scris numele străzii, dar nu am găsit-o. Parcă nimeni nu ar dori să-i cunoască numele. Mai fusesem pe strada asta. De multe ori şi nu îmi amintesc să fi văzut vreodată, chiar întâmplător, plăcuţa pe care o căutam acum cu atâta curiozitate. Aici ţi-am văzut pentru prima oară ochii verzi. Tu mi-ai zâmbit şi eu ţi-am zâmbit înapoi. Erai grăbită, iar eu eram în întârziere. Acolo ne-am întâlnit prima oară, pe strada fără nume.

  P.S. Am întârziat!!

Forme colţuroase

 Mă uit de vreo jumătate de oră la pagina goală. Albă, neatinsă. Este una nouă. Un strat subţire de praf deja se aşterne pe grămezile de hârtii ce zac, uitate de timp, pe podeaua camerei. Sunt doar alt semn al lipsei de inspiraţie ce m-a cuprins şi parcă nu mai conteneşte. Stiloul a rămas de multă vreme fără cerneală. Şi el este prăfuit. Îl iau în mână şi îl şterg cu o batistă puţin umezită, îi pun o rezervă şi încep să scriu. N-am niciun scop. Scriu pentru mine, scriu pentru a depăşi starea deplorabilă în care se află creaţia mea. Şi nu mă opresc. Scriu până când nu mai am loc pe foaie. Dar tot nu îmi place. Strâng hârtia în mână până prinde-o formă colţuroasă şi o arunc în grămada prăfuită. Îmi iau alta. Goală. Albă. Neatinsă. Şi acum stau şi mă întreb dacă grămezile de hârtii sunt cele uitate de timp sau poate sunt doar eu?

 P.S. Eu îmi scriu articolele de pe blog, de obicei, pe hârtie, de mână.

„El m-a facut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat.”

 Articol fără noimă. Titlul, ca să precizez încă de la început, reprezintă un citat din Becali, citat de care nu prea sunt sigur în ce context a fost rostit. Mi se pare superb! Cred că deja, veridicitatea primei afirmații din articol a fost probată. Acum, lăsând gluma la o parte, observ că nu am mai postat deja, de mai mult de o lună. Repet, postat! Pentru că de scris, am tot scris. Realizând o retrospectivă a blog-ului, îmi dau seamă că am scris, până acum, cam despre tot ce am vrut. Dacă ar fi să fac o comparație neinspirată, zic eu, blog-u' ăsta este ca o shaorma cu de toate. Ce glumă proastă!
 Sar de la un subiect la altul, fără vreo legătură logică, doar pentru că acum, fac doar să scriu ce gândesc. Spre exemplu, am auzit recent ceva de genul „dă-te-n...dragostea mea!”. Nu am fost interesant să-l, cum ar zice un prieten, „google it”, dar tot ce îmi inspiră creaţia intelectuală e că, eu am fost plecat de pe planetă o perioadă, iar între timp "dragoste" a devenit doar un eufemism pentru anumite părți ale corpului uman.
 Mă mai gândeam și la câteva, așa intitulate, „perle memorabile de la Bacalaureat” de anul trecut. De ce? Păi, odată intrat la liceu, profesorii țin să îți amintească, cu fiecare ocazie, de Bacalaureat. Revenind la erorile destul de amuzante, nici nu contează dacă sunt sau nu adevărate, dar sunt splendide: "creierul este un organ, oarecum, indispensabil capului", "din cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia". Într-adevăr, se dovedesc a fi memorabile, dacă le-am reținut.

O să închei tot printr-un citat, de asemenea superb, din regele nostru, Gheorghe Hagi: "Copii, mergeţi la şcoală, că şi şcoala e bună la ceva!".

Un răspuns

 Am fost întrebat recent de către o prietenă la ce este bună literatura. Sincer, am foarte multe de spus și-mi este greu să-mi public gândul  fără a plictisi, deci fără ca cititorii, rătăciți pe blog-u' ăsta, să-și piardă interesul.  Așa că o să sintetizez puțin ideea.
 Literatura. Literatura te ajută să evadezi din lumea în care trăiești. Așa cum spunea și Stanislaw Jerzy Lec, poet polonez, „literatura este deseori acuzată de faptul că facilitează fuga prizonierilor de realitate”. Libertatea conferită de către aceasta este răspunsul principal al întrebării menționate puțin mai sus. Îți oferă libertate în gânduri și în emoții așa cum nimic altceva nu poate. Literatura nu poate fi decât o pasiune, iar cea mai rea faptă care se petrece în școală este aceea că ești obligat să citești. Un om nu trebuie să fie obligat să citească pentru că, astfel, el nu va descoperi niciodată adevărata pasiune, adevărata plăcere de a adormi gândindu-se la ce o să facă Holden Caulfield după ce o să fie exmatriculat de la Pency sau ce s-a întâmplat cu Nechifor Lipan. În literatură, te poți identifica cu anumite personaje și asta te ajută pe de-o parte că îți oferă posibilitatea de a te cunoaște mai bine pe tine însuți și pe de altă parte îți acordă un ajutor neceasr pentru a trece peste o anumită situație, dificilă sau nu, din viață.

P.S. Holden Caulfield este personajul principal al cărţii "De veghe în lanul de secară" scrisă de J.D.Salinger care, se intamplă să fie, cartea mea favorită.

Un strugure într-un pahar de cola

Citeam zilele trecute blog-ul fostei mele prietene. Mă simt vinovat. Mă simt vinovat pentru tot. Ce-am făcut? Nimic. Tocmai d-asta sunt blamabil. Nu am făcut nimic, am lăsat totul să se distrugă de la sine. Totuşi, sunt sigur că aşa o să iţi fie mai bine. Ce scriu acum nu vreau să sune clişeistic sau a vreun căcat scos din filmele pentru adolescenţi retardaţi, vreau doar să sune „pe bune”; vreau ca cineva, dacă citeşte asta, sa spună: „Da, bă, îl cred!” sau „Are dreptate ăsta care scrie.”. Începusem să zic că o să iţi fie mai bine. Da! Chiar aşa va fi. Eu niciodată nu m-am priceput în a fi „un prieten bun, atent” şi restul stereotipurilor. D-asta când zic că o să îţi fie mai bine fără mine, vorbesc serios. Doar uită-mă! Poate nu o să-ţi fie uşor, dar încearcă, pentru că la un moment dat o să te îndragosteşti din nou, o să găseşti pe altcineva şi, în final, nu o să mai fiu nimic, nici măcar un gând. Iar tu vei fi fericită...

 Eu? Eu plutesc lin, ca un strugure într-un pahar de cola, așteptând să mă înec și să fiu ascuns de ochii străini ai unui trecător de către acidul ce-mi dizolvă încet tristețea.
 Sâmbătă, 2 februarie 2013.

Ce titlu ar trebui să aibă articolul ăsta?

 Mi se pare drăguț când cineva își face un blog. Susțin total! Să fie cât mai multe. Chiar îmi doresc să am de unde alege. Cum densitatea de cretini este cea mai mare pe internet are și o parte rea chestia asta cu blog-urile, cu exprimarea liberă. Ok, proștii să se exprime, dar să nu fie citiți. Articolu' ăsta nu e despre prostie, deși m-am gândit să scriu unul (Am renunțat după ce am contemplat cam...5 minute. La dracu'! Aș avea prea mult de scris), ci despre alte blog-uri. Ușor amuzant, nu? Aici e o listă scurtă cu câteva dintre preferatele mele, pe teme diverse, de la viața de zi cu zi, la fotografie și altele. Acordați-le măcar o șansă! Nu cred că o să fiți dezamăgiți.

http://ioananein.wordpress.com/

http://mybigandweardlife.blogspot.ro/

http://bipolarrrrr.blogspot.ro/

http://69whishes.wordpress.com/

http://andreilumpan.blogspot.ro/

http://masha2897vanilla.blogspot.ro/

http://roxyvoica.blogspot.ro/

http://www.nu-am-idei.blogspot.ro/

 P.S. Ar mai fi unul pe care ar trebui să-l menționez, dar nu o fac din motive pur subiective. Omul, oricât ar dori să se detașeze de evenimente, să privească totul fără vreo judecată, nu va reuși niciodată. Este doar o ființă ghidată de propriile nevoi și interese, obiectivitatea lipsind din acțiunile lui.

Ce este dragostea?

 Ce este dragostea? Dragostea este cea mai frumoasă. Dragostea este lucrul pe care mă pricep să-l distrug cel mai bine. Dragostea nu mai este. Dragostea este însăși viață pentru că, inconștient, iubim și suntem iubiți. Dragostea este multă suferință care merită trăită pentru puținele momente frumoase pe care le aduce. Dragostea este un joc în doi, în care, amândoi câștigă. Este ca o floare a cărei culoare se intesifica. Aceasta este dragostea: când o simplă plimbare prin parc se transformă în magie.

 Fiecare om are propriul său răspuns la această întrebare. Este și logic. Pentru fiecare, dragostea înseamnă altceva. Dacă întrebi un copil de șapte ani ce este dragostea el îți va răspunde că este atunci când mama lui îl sărută pe obraz înainte să adoarmă. O viziune diferită o are un adolescent, care, deja este la vârstă în care a experimentat prima iubire. Adultul, trecut prin adolescență, va avea și el un răspuns diferit: dragostea sufletească este completată de cea fizică. La bătrânețe, omul redescoperă iubirea copilărească, unde, un sărut pe obraz reprezenta totul. La bază, există un element în comun: persoanele. Iubirea este sentimentul care demonstrează cel mai bine că omul este dependent de oameni. Pentru mine, dragostea este ceva profund, ceva ce nu-mi poate răzbate prin minte. Nu înțeleg dragostea. Nu cred că poate fi înțeleasă, este suficient să fie trăită. P.S. "Dragostea asta nu e perfectă, da' e a noastră" (sper că citești asta).

Prietenii de drum

 Eram azi în troleibuz. Renumitul troleibuz 69. Mergeam la liceu. Același drum, aceeași oră și, câteodată, aceleași chipuri cunoscute. Nu este chiar amuzant când te întâlnești în autobuz, metrou sau în alt mijloc de transport cu persoane pe care le vezi numai acolo? Cumva, devin prietenii tăi de drum. Da, sintagma de „prieteni de drum” mi se pare cea mai potrivită. Odată ce cobori, prietenia nu dispare, ci se întrerupe până la următoarea întâlnire. Dacă am prieteni de drum? Da, am unul. Este o fată care intodeauna coboară cu o stație înaintea mea. Nu am vorbit niciodată, dar când ne vedem zâmbim, întâlnirea noastră devenind un eveniment previzibil al fiecărei zi de joi. Cred că toată lumea are prieteni de drum, doar că nu toți realizează asta. Just think about it!

P.S. Acum că ai citit articolu' ăsta, tu ai un prieten de drum?

Nu ştiu, frate!

 3 martie 2013. Duminică. Da, sunt într-un impas auctorial. Nu știu cum să încep articolu', nu știu cum să-l continui, nu știu cum să închei. Am rămas fără idei. Hm, nu credeam că o să se întâmple așa rapid. Speram ca imaginația mea morbidă să mă ajute mai mult. Cumva sunt dezamăgit, dar acum realizez că am scris câteva rânduri despre nimic ceea ce mă face să mă întreb dacă nu sunt cam plictisit. Sunt! Vorbesc și singur? Vorbesc!

  

  „A trecut Marţisoru'! Super! Mâine e luni. Mi-e cam somn. Green Day e mișto. Urăsc să stau la coadă. Îmi plac pinguinii. Liverpool a câștigat cu 4-0. Prin conversiune Sap devine Pis. Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai.”

 P.S. Vidrele dorm ținându-se de mână.

Tu, la ce te gândești acum?

 Cum spune și titlul, tu, la ce te gândești acum? La mare, la muzică, la teme, la dragoste, la prieteni? De ce întreb? Sunt curios. Sunt curios să văd răspunsurile adolescenților. Probabil, sunt cele mai sincere având în vedere faptul că au fost întrebați de unu' de vârsta lor, nu de un adult „care nu îi înțelege” și „pe care oricum nu îl interesează”. Ca să nu o mai lungesc, aici sunt răspunsurile:

 M&I: „La un suc și la țigări.”
 Anda: „La un hot-dog.”
 Gr: „Că vreau să ies să nu mă mai gândesc la nimic, adică vreau să mă distrag.”
 Lola: „La un tip.”
 Irina: „Drepturile omului.”
 Nati: „La tema la română. Și la Green Day.”
 Andreea: „La testul la chimie și la un tip pe care l-am văzut la cumpărături.”
 Rareș: „Mă gândesc să ajung mai repede acasă. Că sunt în mașină.”
 Roxana: „La super punctajul meu de la olimpiada de română. Am luat 107,5!”
 Mădălina: „La fructe.”
 Theodora: „La drepturi.”
 Ștefan: „Plictiseală..”
 Anelice: „La cum îmi fac părul.”
 Cristiana: „La un tip.”
 Alexandra: „La o linie cu ojă albă, gen model.”
 Alex: „La ping-pong, că joc ping-pong.”
 Bogdan: „La nimic.”
 Alberto: „Dragoste.”
 Alex: „Bike.”
 Diana: „Melodia lucia di lammermoor din filmul fifth element.”
 Simona: „O pereche de blugi nouă.”
 Cristiana: „La prostia oamenilor care încearcă să capteze atenția cu lucruri mărunte și plictisitoare.”
 Alexa: „La ţigări.”
 Matei: „La un blog.”
 Simona: „Șerpi.”
 Ioana: „Vară.”
 Petru: „Mâine e luni.”
 Diana: „Tema la mate.”
 Cosmin: „Meci de baschet.”
 Oana: „La faptul că nu mi se descarcă mai repede filmul Harry Potter.”
 Delia: „Pou (jocu' ăla stupid).”
 Cătălina: „Mâncare.”
 Lexa: „La somn.”
 Vasi: „Pinguini.”
 Theodora: „La gala de diseară.”
 Horia: „Romeo Fantastik.”
 Crina: „La o prietenă.”
 Robert: „Băutură.”
 Matei: „Ultima carte citită.”
 Dobran: „Concurs.”
 Mircea: „Euro.”
 Andrada: „Că sunt o seminesimţită că am răspuns așa greu.”
 Ana: „La îngheţată.”
 Sebastian: „La pisici mutilate în spațiu.”
 Smaranda: „La nimic.”
 Ioana: „Că am ochiul umflat și mă doare.”
 Delia: „La băiatul de care îmi place.”
 Mihaela: „Cafea.”
 Ana: „Căƒ mi-ai dat tu mesaj.”
 Daniel: „La ce e mai sus.”

 P.S. Inevitabil, întrebarea mi-a fost adresată și mie. Hm, la ce mă gândesc eu acum? Mă gândesc dacă o să mai intre vreodată cineva pe blog-u' ăsta.

Suntem

 „Ok, gata, frate! Hai să ne facem un blog! Cât de greu poa' să fie? Scriem ce gândim, ce simțim, ce credem. Simplu! Dar poate chiar aici o să fie o problemă: scriem ce gândim. Asta nu e bine. Câți oameni crezi că o să citească un blog care nu te învață nimic, nu te ajută la nimic? Ca o carte d-aia de buzunar: o ai la tine, dar nu o răsfoiești. Ești mult prea distras de ce se întâmplă în jurul tău...”